Blog

  • 09 apr.

    Eduardo Yrezabal, reprezentantul UNHCR în România: Un refugiat nu vrea să primească milă

    Cum ar trebui să discutăm despre refugiaţi? Care este diferenţa dintre migranţi şi refugiaţi? Cum sunt ajutaţi refugiaţii care vin în Europa? Care este rolul României?

    În vreme ce tragediile provocate de războiul din Siria continuă, lumea rămâne deconectată de la situaţia reală a refugiaţilor care fug din Orientul Mijlociu, termenii folosiţi pentru a descrie ceea ce se întâmplă aducând mai mult confuzie decât claritate.

    Eduardo Yrezabal este reprezentantul UNHCR în România. La începutul acestui an, a răspuns întrebărilor echipei EurActiv.ro în cadrul unui interviu despre refugiaţii din Orientul Mijlociu care vin în Europa, limbajul şi termenii folosiţi pentru a descrie situaţia lor şi activităţile curente desfăşurate pentru sprijinirea lor.

    Reporter: Au fost foarte multe discuţii despre criza refugiaţilor din Europa. Cum vedeţi dumneavoastră ceea ce s-a întâmplat?

    E.Y.: Când aud de o criză a refugiaţilor în Europa, zâmbesc întotdeauna deoarece am lucrat în Orientul Mijlociu înainte. Iar Libanul este un exemplu evident – o ţară cu o populaţie de patru milioane de locuitori care găzduieşte un milion de refugiaţi. Asta putem numi o criză a refugiaţilor. Este echivalentul a 25% din populaţia Libanului. Ne putem imagina la ce tensiuni sunt supuse serviciile publice din Liban. Vă puteţi gândi la şcoli, la spitale, ba chiar şi la servicii private, la mâncare, la accesul la apă şi sisteme de canalizare etc. Când vorbim de Europa, cifrele nu sunt comparabile. Din cele aproximativ 61 de milioane de persoane strămutate în lume, Europa găzduieşte doar 6%. Un întreg continent găzduieşte mai puţini refugiaţi decât o ţară mică precum Libanul. Trebuie să punem lucrurile în perspectivă. Cred că ceea ce a speriat populaţia europeană, şi mai ales politicienii, a fost numărul mare – numărul relativ mare – de oameni care au venit într-un timp foarte scurt. Lucru care a prins, într-adevăr, pe toată lumea pe picior greşit.

    Reporter: Ar fi bine să clarificăm termenii conversaţiei. Ce înseamnă migrant, refugiat, relocare şi reinstalare?

    E.Y.: Uneori, oamenii vorbesc de refugiaţi şi migranţi ca şi cum ar fi acelaşi lucru. Singurul lucru pe care migranţii şi refugiaţii îl au în comun este faptul că sunt în mişcare. Sunt oameni care se mişcă, au plecat în altă parte. Ceea ce îi diferenţiază este motivul, de ce au plecat. Refugiaţii sunt oameni care trebuie să-şi părăsească ţara pentru că au nevoie de protecţie în faţa persecuţiilor sau pentru că un conflict din ţara lor le pune viaţa în pericol. Un migrant este o persoană care părăseşte o ţară în căutarea unei vieţi mai bune, dar el sau ea o fac voluntar. Ei pleacă voluntar din ţara lor şi se pot întoarce oricând, în timp ce refugiaţii nu se pot întoarce pentru că viaţa le-ar fi primejduită. De aceea, refugiaţii au un statut special în legislaţia internaţională, dar şi în cea locală. Atât migranţii, cât şi refugiaţii sunt fiinţe umane şi drepturile lor trebuie respectate.

    Despre relocare şi reinstalare. Ce au în comun? Ambele sunt mecanisme de solidaritate… Mulţi oameni vorbesc de împărţirea poverii. Mie nu-mi place expresia, prefer să vorbesc de împărţirea responsabilităţii. Mecanismul de relocare intra-european este un instrument care a fost creat de Uniunea Europeană pentru a sprijini acele state care sunt în prima linie de primire a solicitanţilor de azil. În mod clar, în Europa a fost Grecia iar acum Italia primeşte cel mai mare număr de refugiaţi. Drept urmare, restul ţărilor UE au fost de acord să stabilească un mecanism pentru a distribui unii dintre solicitanţii de azil în alte state din Uniune, care pot analiza cererile şi decide ce protecţie le pot acorda. Reinstalarea este destinată refugiaţilor care locuiesc sau au primit la început o formă de protecţie în ţări care nu le mai pot oferi această protecţie într-o manieră sustenabilă. Fie pentru că situaţia politică din ţara respectivă este la fel de complicată din cauza propriilor conflicte interne, fie din cauză că numărul mare de refugiaţi aflaţi acolo face imposibilă integrarea lor. Am oferit mai devreme exemplul Libanului, dar sunt şi alte exemple care pot fi menţionate. Prin acest mecanism de reinstalare, alte ţări acceptă să integreze şi să ofere protecţie refugiaţilor care au fost iniţial găzduiţi de o primă ţară care a oferit azil, dar care nu este în poziţia de a oferi protecţie susţinută şi oportunităţi de integrare refugiaţilor.

    Reporter: Cum a răspuns UNHCR în România la situaţia din 2015? A fost nevoie să vă revizuiţi activităţile?

    E.Y.: Operaţiunile noastre nu s-au schimbat atât de mult. Au fost unele mici modificări şi vă explic de ce. Nu a trebuit să operăm schimbări aici, în România, deoarece România nu a fost afectată de mişcări masive de populaţie. Ce am încercat să facem în ultimii doi ani a fost să lucrăm cu autorităţile la ceea ce noi numim pregătirea şi planificarea de urgenţă – cu alte cuvinte, chiar dacă România nu a fost afectată de mişcări de mase mari de oameni, nimic nu împiedică o astfel de mişcare pe viitor. Am discutat cu autorităţile: „Să vedem care sunt planurile pentru situaţii de urgenţă şi de ce asistenţă aţi avea nevoie în cazul în care începeţi să primiţi un număr mare de persoane şi, de asemenea, să ne pregătim pentru a nu fi surprinşi nepregătiţi”. Asta a fost principala noastră activitate legată de criza refugiaţilor, dar trebuie să spun că nu UNHCR face planificarea. Autorităţile guvernamentale îşi pregătesc propriile planuri, iar UNHCR oferă asistenţă tehnică pentru construirea acestor planuri.

    Dar ceva s-a schimbat dramatic în România, şi nu numai în România, în toată Europa – din Spania, din Portugalia, până în Europa de Est – din cauza lecţiilor învăţate în urma valurilor de oameni veniţi în 2015 şi 2016. În mod tradiţional, chiar dacă ne imaginăm că Uniunea Europeană este un mediu foarte armonizat, există aceste tipare de gândire, nu numai în rândul populaţiei, dar chiar şi în rândul autorităţilor, a guvernelor, că putem împărţi ţările europene în ţări de tranzit şi de destinaţie. În România era foarte clară această mentalitate că este o ţară de tranzit. România a primit cu generozitate refugiaţii, le-a procesat cererile, a oferit protecţie celor consideraţi de autorităţi că merită această protecţie, le-a oferit documente, asistenţă. Dar atât în mintea autorităţilor, cât şi în a populaţiei, a societăţii civile, a rămas ideea că aceşti oameni nu vor rămâne aici, ci vor pleca mai departe, pentru că vor să ajungă în ţări precum Germania, Suedia, Norvegia etc.

    Cu toate acestea, după această criză de management – să o numim o criză de management – a fost evident că un sistem de azil comun, care este obiectivul Uniunii Europene, nu poate să facă distincţia între ţări destinaţii şi ţări de tranzit. Toate statele membre UE trebuie privite drept destinaţii şi de aceea au apărut toate aceste mecanisme de cooperare, împărţire a eforturilor, ajutoare pentru Grecia, pentru Italia. Germania a fost foarte generoasă, dar poate ajuta doar până la un punct. La fel şi alte ţări, ca Suedia. Astfel că toate guvernele şi, cred eu, Comisia Europeană, şi desigur UNHCR, susţin asta, spunând: „Nu putem face distincţia între ţări de tranzit şi ţări de destinaţie. Toate statele trebuie pregătite pentru a fi destinaţie”. Și aici a fost nevoie de o uşoară reorientare a muncii noastre, în România, dar şi în alte state din regiune. Am întărit ceea ce noi numim programe de integrare. Refugiaţii pot dobândi documente, pot primi asistenţă, pot primi adăpost, dar, dacă la final nu pot susţine o viaţă normală în ţara de reşedinţă, această protecţie îşi pierde sensul. Protecţie înseamnă a da unui refugiat oportunitatea unei vieţi obişnuite. Ce implică lucrul acesta? Învăţarea limbii, accesul la piaţa muncii, formare profesională, acces la educaţie, acces la o locuinţă. Și lucrăm cu autorităţile în această direcţie. Nu putem face peste noapte tot ce este necesar. Integrarea este un proces foarte complex.

    Reporter: Cu ce instituiţii şi organizaţii colaboraţi?

    E.Y.: Avem relaţii bune de colaborare cu Inspectoratul General pentru Imigrări şi Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră. Autorităţile, la rândul lor, colaborează strâns cu ONG-uri care implementează programe de asistenţă pentru refugiaţi. Sunt o serie de organizaţi care lucrează acum pentru îmbunătăţirea şanselor de integrare şi toate acestea sunt coordonate la nivel central de Ministerul Afacerilor Interne, mai precis de Inspectoratul General pentru Imigrări. Dar trebuie şi noi să ne extindem, iar aceasta este una din temele pe care le analizăm împreună cu guvernul. Integrarea trebuie făcută la nivelul comunităţilor, la nivel local. Astfel, este important să implicăm autorităţile locale, dar şi populaţia oraşelor, cartierelor. Integrarea nu poate avea loc izolat.

    Reporter: Care sunt provocările cărora trebuie să le facă faţă refugiaţii în România, observate în activitatea organizaţiei dumneavoastră? Aţi întâlnit probleme precum discursuri instigatoare la ură, rasism?

    E.Y.: Nu pot să spun că în România există un nivel ridicat al discursului instigator la ură, dar dacă aş spune că nu există de loc, nu aş fi sincer. Desigur există exemple de… Nu i-aş spune discurs instigator la ură. Este mai degrabă vorba de neîncredere. Dar cred că aceste exemple de neîncredere au fost provocate de ceea ce eu numesc efectul de breaking news – nu al lucrurilor care au avut loc în România, ci al celor care au avut loc în alte părţi. Fără îndoială, evenimentele oribile, ceea ce s-a întâmplat la Paris, Bruxelles, şi mai recent în Berlin, în timpul Crăciunului… Toate lucrurile acestea sunt arătate la televizor şi… Îmi pare rău că spun lucrul acesta… Nu vreau să dau vina pe jurnalişti. Jurnaliştii fac o treabă excelentă în ceea ce priveşte informarea opiniei publice, dar câteodată limbajul folosit este lipsit de acurateţe. Există tendinţa de a numi „refugiaţi” oameni care nu sunt refugiaţi, care sunt altceva, dar nu refugiaţi. Ei pot fi străini care trăiesc acolo în mod legal, dar nu sunt neapărat refugiaţi. Dar există tendinţa de a-i numi pe toţi refugiaţi, iar acest lucru provoacă un efect pervers în ceea ce priveşte… Opinia publică aseamănă refugiaţii cu infractori, terorişti şi alte categorii, când se poate demonstra foarte uşor, statistic, că majoritatea celor responsabili pentru aceste evenimente oribile nu au legătură cu refugiaţii.

    O altă provocare pe care refugiaţii din Orientul Mijlociu dar şi cei din alte regiuni ale lumii o înfruntă este… Și în România, în particular… Cred că trebuie să lucrăm mai mult pentru a ajuta populaţia, comunităţile, comunităţile locale, să cunoască mai multe despre cine sunt refugiaţii.

    Ceva este foarte interesant. În 2016, am efectuat o evaluare cu ajutorul refugiaţilor şi solicitanţilor de azil, în diferite zone ale României. I-am întrebat care sunt principalele dificultăţi, principalele provocări şi mulţi dintre ei ne-au vorbit despre învăţarea limbii, angajare, salariile mici din România. Pentru mine a fost remarcabil că nimeni nu s-a plâns de atitudini negative din partea populaţiei. Când i-am întrebat despre lucrul acesta, ne-au spus ca nu au probleme. Însă analiza mea asupra acestui fapt nu este că oamenii se comportă foarte frumos cu refugiaţii. Analiza mea este că, în România, populaţiile locale şi refugiaţii interacţionează foarte rar. Nu se cunosc. Refugiaţii nu se intersectează cu cei din populaţia locală, iar cei din urmă nu sunt deranjaţi. Aşa încât, unul dintre lucrurile pe care trebuie să le facem, dacă vrem să îmbunătăţim oportunităţile de integrare, este să-i ajutăm pe oameni să afle mai multe despre refugiaţi – cine sunt, de ce au venit aici, care sunt principalele lor probleme, principalele griji. Am impresia că nu există înţelegere între cele două părţi, pur şi simplu pentru că nu se cunosc.

    Reporter: Una dintre ideile pe care am vrut să le explorăm în proiectul nostru a fost să întâlnim imigranţi din Orientul Mijlociu stabiliţi de mai mult timp în România şi să documentăm integrarea acestora pentru a oferi publicului o idee privind rezultatele potenţial pozitive ale integrării celor din valul actual de refugiaţi.

    E.Y.: Nu suntem buni la aflarea acestor date. Nu vreau să spun… Nu este vina UNHCR. Este o vină colectivă. Guvernul nu are un istoric bun la urmărirea acestor informaţii. Societatea civilă nu s-a gândit că ar putea fi o temă interesantă. UNHCR a lucrat doar la dezvoltarea unor capacităţi ale autorităţilor care să le permită să facă faţă solicitanţilor de azil şi refugiaţilor. Cred serios că nimeni nu are astfel de date care ar permite o analiză foarte utilă în această privinţă. Fără îndoială, au fost mişcări migratoare. România a „exportat” imigranţi, dar, în trecut, România a şi atras imigranţi. Îmi amintesc că înainte de 1989 veneau mulţi oameni din Orientul Mijlociu în România pentru studii, inclusiv din Siria, dar şi din alte ţări din regiune. Unii dintre ei au decis să rămână în România, au început să muncească aici, şi-au format familii şi sunt complet integraţi şi duc o viaţă obişnuită. Unii dintre aceşti oameni – nu pot evalua câţi – sunt interesaţi să ajute acest nou val de oameni din Siria şi din alte ţări din Orientul Milociu care vin în România. Dar nu e ceva organizat, ci mai degrabă sunt persoane care se adresează autorităţilor, ONG-urilor sau UNHCR cu întrebarea: „Cum pot ajuta?” Dar nu este o activitate bine organizată. Și acesta este unul dintre subiectele pe care le discutăm cu autorităţile şi cu societatea civilă, anume faptul că istoria ne-a arătat că suportul comunităţii – mă refer la comunităţile care au provenit din aceeaşi ţară – este un factor cheie al unei integrări de succes. Am văzut asta în state precum Canada sau SUA, dar şi în Europa, în ţări ca Suedia, Norvegia, care au primit un număr mare de refugiaţi şi migranţi. Acele comunităţi au un rol cheie în a-i ajuta cu lucrurile de bază.

    Reporter: Care sunt priorităţile UNHCR în 2017?

    E.Y.: Principala noastră prioritate este să lucrăm în direcţia creşterii oportunităţilor de integrare, astfel încât România să le ofere refugiaţilor un sistem de protecţie semnificativ. Dar pentru asta trebuie lucrat pe mai multe aspecte: atitudinea opiniei publice, implicarea sectorului privat, implicarea primăriilor, a instituţiilor academice.

    Este un lucru care poate este ridicol, dar se petrece în prezent. Guvernul României sprijină refugiaţii să înveţe limba română, ceea ce este un prim pas spre integrare. Totuşi, sistemul este construit fără a ţine cont de momentul în care refugiaţii ajung în ţară sau când ar putea să ajungă. Ei nu vin neapărat în septembrie, când începe anul şcolar. Acestea sunt genul de teme pe care le lucrăm împreună cu autorităţile – cum să facem sistemul ceva mai flexibil şi mai adaptat nevoilor specifice ale refugiaţilor.

    Opinia publică, cum spuneam… Comunităţile gazdă şi refugiaţii interacţionează puţin. Cum ne putem aştepta ca aceste comunităţi să accepte oameni pe care nu îi cunosc? Și invers, cum putem spera ca refugiaţii să se bazeze mai mult pe suportul primit din partea comunităţilor?

    Deci, acestea sunt probleme importante pentru procesul de integrare şi sigur că vom continua să lucrăm, să monitorizăm sistemul de azil, să oferim asistenţă tehnică autorităţilor, astfel încât acestea să ia decizii corecte şi eficiente. În paranteză fie spus, chiar trebuie să felicit guvernul român. Sistemul de azil, procedurile funcţionează foarte bine în România. Un aplicant pentru azil va primi o decizie în două luni aici, în timp ce în majoritatea ţărilor, azilanţii pot aştepta ani de zile pentru ca solicitările lor să fie soluţionate. Sigur, vorbim de cifre mult mai mici de solicitanţi de azil care vin în România, astfel că o durată mai mică poate fi obţinută. Dar este foarte important pentru o persoană, din punct de vedere psihologic, să primească un răspuns de la autorităţi cu privire la cum va fi primit, pentru că este o primă indicaţie a dorinţei respectivei ţări de a-i oferi protecţie.

    Și vom continua să lucrăm cu autorităţile, cu autorităţile vamale, cu poliţia de frontieră. Acestea sunt în prima linie şi au din când în când nevoie de asistenţă tehnică pentru a putea identifica şi distinge cine este migrant, cine este refugiat, cine ar putea deveni un refugiat etc.

    Reporter: Despre ce e vorba în campania pentru refugiaţi?

    E.Y.: Este o campanie pe care o apreciez foarte mult, pentru că are un mesaj foarte clar, declară ceea ce este evident, nu reinventează ceva.
    Campania este construită în jurul a trei nevoi de bază ale refugiaţilor. Prima nevoie este că toţi copiii refugiaţi ar trebui să primească o educaţie. De ce? Pentru că 50% dintre refugiaţii din întreaga lume sunt copii. Pentru mine, când eram mai implicat în programul de asistenţă pentru refugiaţi sirieni în ţări ca Iordania şi Liban, a fost foarte trist să văd că vom pierde o generaţie. Adică o generaţie de tineri refugiaţi care nu va avea acces la educaţie – aceea era o generaţie pe care am fi putut să o pierdem. Din fericire, lucrurile au fost îmbunătăţite şi guvernul şi comunitatea internaţională au făcut multe eforturi pentru a asigura accesul refugiaţilor sirieni la educaţie. Dar refugiaţii sirieni nu sunt singurii refugiaţi din lume. Există în continuare mulţi refugiaţi care au probleme în ceea ce priveşte accesul la educaţie.

    Al doilea mesaj este că fiecare familie are nevoie de un loc unde să ducă o viaţă sigură. Lucrul acesta poate fi înţeles în două feluri. Poate fi înţeles în sensul că toate familiile de refugiaţi trebuie să primească protecţie în alte ţări, dar mai poate fi înţeles în sensul că fiecare familie are nevoie de un acoperiş sub care să trăiască. Prin urmare, este vorba despre o combinaţie între dreptul la azil şi dreptul de a avea un loc decent, un acoperiş, care să adăpostească familia.

    Apoi, al treilea mesaj este că fiecare refugiat are nevoie să muncească sau să înveţe aptitudini pentru a accesa piaţa forţei de muncă. Lucrul acesta îl repet foarte des în România… Un refugiat nu vrea să primească milă. Un refugiat nu vrea să primească bani de buzunar. Un refugiat vrea să aibă mijloacele pentru a se susţine şi pentru a-şi susţine familia. Vor să fie persoane normale. Nu vor să fie numiţi refugiaţi. Vor să fie vecini normali în orice cartier dintr-un oraş sau sat din România.

    Înainte să lucrez în România, am lucrat în Asia Centrală, în Kazahstan, şi am avut la un moment dat un tânăr refugiat din Afganistan care a venit la mine cu o listă lungă de probleme şi de plângeri. Mi-a vorbit despre multe lucruri şi eu i-am spus: „În regulă, ai o listă foarte lungă, dar dacă ar fi să alegi o problemă în care crezi că as putea sa te ajut eu sau UNHCR, care ar fi aceea?” Mi-a spus ceva ce nu voi uita niciodată. S-a gândit şi mi-a zis: „Știi, ce vreau este să devin plătitor de taxe.” „Plătitor de taxe? De ce ai vrea lucrul acesta? Nimeni nu vrea să plătească taxe”, i-am răspuns eu. „Dacă ar trebui să plătesc taxe, ar însemna că am un salariu. Dacă am un salariu înseamnă că am un loc de muncă şi pot să-mi întreţin familia şi nu mai trebuie să vin la tine să mă plâng”, mi-a zis el. Atunci m-am gândit că situaţia reflectă foarte bine ceea ce îşi doresc refugiaţii. Ei îşi doresc o viaţă normală, chiar şi să devină plătitori de taxe – ceva ce nimeni nu îşi doreşte, dar a plăti taxe este un semn de normalitate.
    Sursa: euractiv.ro

Comentariu

Acest site folosește cookie-uri. Continuarea navigării reprezintă acceptul dvs. pentru această folosință. Pentru mai multe detalii privind gestionarea preferințelor privind cookie-uri vedeți
politica de utillizare cookie-uri
Setări cookie
Accept toate Cookie-urile
By continuing to browse or by clicking "Accept All Cookies" you agree to the storing of first and third-party cookies on your device to enhance site navigation, analyze site usage, and assist in our marketing efforts.
Cookie Policy
Cookie Settings
Accept All Cookies